Povestea reusitei lui Gheorghe Barbulescu

Din 1958 si pana in 1991, Gheorghe Barbulescu a fost directorul magazinului "Muzica" din Bucuresti. Odata cu pensionarea a hotarat sa-si dezvolte propria afacere, punand in practica ce stia de o viata.

Asa ca a infiintat o mica firma, la subsolul casei sale din Piata Lahovari, unde se ocupa cam de tot ce are legatura cu instrumentele muzicale: reparatii, evaluari, expertize, vanzari, consignatie.

Interesul lui Gheorghe Barbulescu pentru afaceri este, de fapt, mult mai vechi si la baza lui sta o intamplare banala: "In urma cu aproape 60 de ani am cumparat un acordeon stricat de la o ruda care avea nevoie de bani. Am dat pe acordeon 3.000 de lei ca sa-mi ajut ruda si, dupa un timp, cand am avut eu nevoie de bani, am zis sa-l vand, ca ma tot impiedicam de el. L-am reparat, apoi am publicat un anunt la mica publicitate, gandindu-ma ca daca iau 6.000 de lei pe lei sunt multumit. Mi s-au oferit pe loc 25.000."

Asta se intampla prin 1950. A fost punctul de start al unei afaceri simple, care consta in achizitionarea de acordeoane din tara si vanzarea lor la Bucuresti, prin intermediul unui magazin de instrumente muzicale de pe Lipscani. La magazinul acela a invatat Gheorghe Barbulescu meserie.

Si asta i-a permis sa isi deschida, la inceputul anilor ’50, propriul magazin, undeva in apropierea Pietei Unirii. “Eram vreo 30 de comercianti acolo, eu singurul roman, restul evrei. Locul era bun, ca acolo intorceau vreo patru tramvaie si se creau o aglomeratie si-o harmalaie de nedescris. Ma ocupam cu patefoane dintr-acelea cu palnie de alama, care se vand acum cu 30 de milioane de lei, dar m-am extins si la acordeoane, muzicute, viori.”

Afacerea a mers foarte bine, dar, din pacate, comunistii proaspat veniti la putere au avut un cuvant decisiv de spus vizavi de initiativa sa privata. Sicanele de tot felul la care a fost supus l-au determinat sa inchida afacerea si “sa se incadreze in campul muncii”, la proaspat infiintatul magazin “Muzica” (in 1954).

Aproape 40 de ani director la “Muzica”
Perioada petrecuta aici, aproape 40 de ani, a insemnat realizarea profesionala pentru Gheorghe Barbulescu: specializari in strainatate, cursuri de perfectionare, vizite in toate tarile socialiste plus Franta, Italia, RFG, o acumulare continua de experienta. Spune ca el a influentat infiintarea la Reghin a fabricii de instrumente muzicale, insistand ca acolo era cel mai bun material.

De altfel, „in doua tari din lume se gaseste lemn de calitate, pentru instrumente: in Romania si in nordul Iugoslaviei. Cel mai bun e insa la noi – paltin cret de pe Valea Burgului. Din pacate, comunistii au taiat padurile in nestire. Faceau din lemn de rezonanta cercuri de gimnastica pentru export”.

Si astazi, dansul continua sa-si faca tot de la Reghin aprovizionarea pentru magazinul sau din Piata Lahovari, dar intr-o mai mica masura. Pentru ca „aproape 70% din material mi-l procur prin dezmembrarea instrumentelor muzicale care nu se mai pot folosi si pe care le cumpar de la diferiti clienti”.

O parte din acest material este folosit la repararea altor instrumente, dar cea mai mare parte a pieselor ramase, in special cele din alama, sunt cumparate de diverse baruri si restaurante pentru decoratii interioare. „Am fost uimit sa vad cate localuri sunt interesate de instrumentele muzicale, in special de cele inutilizabile. Probabil ca moda vine din Italia, unde este obiceiul sa fie atarnat in fiecare casa cel putin un instrument”.
mobila

Un domeniu cu putini profesionisti
Fiind singurul expert recunoscut oficial, dupa cum sustine, crede ca “mai toate instrumentele sunt falsuri. Pe toate viorile gasesti scris Stradivarius si acest lucru nici macar nu e considerat o escrocherie, caci se considera ca este reprodus modelul original. Asa ca, mare atentie la ce cumperi si mai ales la ce pret cumperi!”

Gheorghe Barbulescu a vazut de-a lungul vietii si viori de mare valoare. „Stradivarius a facut aproximativ 1.000 de viori. Acum, in lume, nu circula decat vreo sase. Mie mi-au trecut prin mana cinci viori de acest fel (…) Cand vad o vioara, eu nu ma uit la eticheta: ma uit cum e lucrata in interior, cum e lacul si cat de veche e. Daca vezi mii si mii de viori, poti face din ochi diferenta dintre un fals si un original. Imi trebuie doar cateva minute ca sa spun daca o vioara e de fabrica sau e facuta de maestru”.

Tarifele pe care le practica pentru evaluari si reparatii sunt mici pentru ca doar asa iti poti face azi o piata in domeniu. “Daca vrei sa te imbogatesti peste noapte, nu tine. Dar, cu putina rabdare, poti scoate un profit bun”. Spre exemplu, o evaluare costa doar 150.000 de lei, la reparatii preturile sunt mai mari. “Azi, in Romania, reparatia instrumentelor muzicale este o problema, pentru ca mana de lucru este rara si scumpa. Un mester de la Reghin prefera sa construiasca o vioara pe care ia sapte-opt milioane de lei, in loc sa repare una cu maximum 500.000 de lei.”

Despre meseria lui, crede ca e una din cele mai usoare. „Nu e mare filozofie sa desfaci o vioara, sa vezi cum vine un calus. Nu-ti trebuie decat rabdare”. Acum cauta sa predea stafeta vreunui pusti pasionat de instrumente, dar nu a gasit inca omul potrivit. „Poate ca unora aceasta meserie li se pare monotona. Nu si mie. Este atat de mult de lucru… Iti trebuie doar pasiune”.